pauza de gandire...

Voi lua o pauza din lumea voastra, din lumea asta rea in care m-am trezit peste noapte singura si speriata de tot ce e in jurul meu...trebuie sa ma regasesc in mintea si sufletul meu, sa ma pot baza iar pe mine, nu pe voi, toti cei ce m-au dezamagit...
So...Goodbye for now...see you when i'll be 22...

Dorinta...

O scarba si o stare de dezgust imi curge prin vene cand ma gandesc la el, cand imi aduc aminte cum s-a purtat intaia oara si cand realizez ca acum va face la fel...dar are ceva captivant in sinea lui, nu stiu inca ce il defineste, poate ochii inlacrimati pe care i-am vazut aseara sau poate modalitatea prin care incerca sa treaca peste durerea lui...sau poate doar sper ca in sufletul lui exista totusi un gram de omenie...
Si totusi, stiu cat se poate de clar ca este acel gen de tip care sufera cand isi pierde "marea iubire" pentru ca aceasta il lasa pentru ceva mai nou, mai bun, poate chiar mai bogat, iar singura lui modalitate de a reveni la normal este sexul fara limite, obligatii sau sentimente...si uite asa se nasc "curvele" pe care chiar el nu le sufera...curvele care il ranesc...care ii pun lacrimi in ochii lui ceresti...
Da, stiu foarte bine cine e, ce ii poate pielea si ca ma va rani...dar nici de data asta nu vreau sa ma invat minte si am sa ma las purtata in plasa lui...

She's going crazy...

Sta in pat, cu spatele sprijinit de perete si privea in gol...o singura melodie se auzea din calculatorul ei, o melodie trista, lenta, ale carei acorduri curgeau lin in jurul ei...curand mii de ganduri au inceput sa i se invarta in minte, amintiri din insignifianta-i viata...fara sa se lase asteptate, lacrimile incep sa ii brazdeze obrazul palid..."oare ce rost am in lumea asta?! cand am sa imi gasesc linistea?!", se intreba ea in pustiul de lumina ce o invaluia...si atunci a realizat, visele nu aveau sa ii devina realitate, regretele aveau sa ii curga mereu prin vene, iar singuratatea avea sa ii fie singurul prieten...s-a linistit...incetul cu incetul, lacrimile au incetat sa mai curga, suflul i-a revenit la normal, iar tristetea de pe chip s-a preschimbat in indiferenta..."s-a sfarsit totul, o luam de la capat...un nou inceput...oare?!...poate nu, poate doar sper sa se schimbe totul, dar nu va fi asa in cele din urma, dar nu mai conteaza, nu imi pasa ce va fi..."
Ploua, e liniste si doar un vant schimbator se mai aude...deschide geamul si isi aprinde o tigara...toate acele ganduri sunt invaluite in fum acum...ultimul fum ii invadeaza plamanii, arunca tigara, iar geamul revine la rolul sau de a o izola de lumea de afara...patul o primeste in "bratele" sale, iar perna ii este inca odata sprijinul pe timp de noapte...geana pe geana, ochii i se inchid..."e timpul sa te odihnesti, copila a Lunii..."

E stare de dor...

Ma uit pe geam...ninge...iar...pentru a treia oara iarna asta...deja sunt satula de albul de afara...ma uit pe geam si am o stare de dor...
Mi-e dor de vara...de acum 6 luni, cand plangeam ca e cald, ca nu pot respira, ca ma arde soarele...dar tot imi e dor...de mare, de linistea ei, de albastrul tulbure al valurilor ei, de crestele ce o limiteaza, acele creste pe care stateam zgribulita la 6 dimineata in praf, savurand tigara dupa tigara in asteptarea magiei de culoare de pe cer...acele nuante parca smulse din paleta de culori a unui pictor ce se impleteau pe cer atat de armonios printre nori...epava ruginita din larg care asteapta sa fie luminata de mandrul soare, isi asteapta exploratorii cu drag si dor...si apare...falos ca un rege, soarele, ce imi lumineaza mai apoi drumul prafuit spre casa...ma bag in pat si adorm in timp ce urechile mele inca mai aud muzica din seara ce tocmai a trecut pe langa mine, iar gandurile mele zboara la toate acele momente ce mi-au incantat privirea...la toate persoanele intalnite acolo...in lumea mea, in casa mea de vara, in universul meu...ma simt euforica, libera si indragostita...visez, din nou, sa ma trezesc la 6 dimineata, sa fug spre gara, sa ma urc in accelerat...acel accelerat de 7:30 care ma duce la mare, sa stiu ca in maxim 5 ore sunt in gara, sa pot fugi pana la nisipul ars de soare, sa imi plimb picioarele desculte prin el, sa ma racoresc in valurile marii...

E stare de dor...mi-e dor de Costinesti...de White...

Durerea...

Bratele tale nu se mai deschid ca inainte atunci cand ma vezi;ai vrea sa fugi...te-ai saturat de mine...poti sa negi dar se citeste pe chipul tau "Nu mai vreau sa o vad"...Cu fiecare gand te-ndepartezi incet de mine...
Inima-mi parca nu mai bate...se aude din ce in ce mai incet prin peretii de celule...dar nu mai conteaza,oricum ea bate mereu pentru altul,o sa trec si peste tine...nu mai vreau sa te vad,aici se termina din nou o fila gri a vietii mele...poate ar fi fost neagra daca mi-as fi pus sperante in tine...dar n-am facut asta...
Maine poate o sa apara un altul si apoi un altul si nu ma voi mai gandi la tine...doar sunt curva gandirii mele...sufletul mi-e un bordel...intri,te hranesti cu el,te satisface,iti da tot ce e bun din el si apoi pleci,dar niciodata nimeni nu revine,in schimb isi lasa scrijelit numele pe patul in care a fost satisfacut...Pe patul acesta sunt multe nume,nimeni nu le vede,dar ele exista,si cu fiecare zi in care ma gandesc la unul din acele nume,literele devin mai adanci...mai greu de sters...
Ucide-ma...ucide-ma asa cum am ucis eu toti acei trandafiri ce i-am presat in carti si acum zac in camera ce le este mormant...ce ne este mormant...caci si eu si ei suntem sortiti sa putrezim prin timp aici...

Si acum...

Acum poate am sa dorm, poate am sa reusesc in cele din urma sa imi odihnesc ochii in liniste visand la ce va urma, la acea libertate despre care va vorbeam acum cateva posturi...da, mi se va implini un vis, voi evada din cosmarul acestor patru pereti ce m-au tinut captiva inca din copilarie...voi scapa de EL, de teama mea, de "omul" ce imi bantuie visele, imi tulbura viata...de cel ce ma adus aici, "omul" ce m-a innebunit...

-Deci...tu esti...?
-Sunt...nu stiu...Iti pot raspunde peste cateva zile? Acum nu stiu cine sau ce sunt...

Ajungi in unele momente sa te pierzi de realitatea din jur si sa uiti cine esti, sa nu iti mai poti auzi gandurile clar, sa nu mai stii ce iti doresti...
Eu m-am pierdut de realitate...am o realitate a mea, plina de vise si sperante, dar stiu ca in curand toate acestea se vor narui si eu ma voi trezi tot in patul meu, tot in sanul familiei mele...sunt doar vise, iar dorinta mea de a evada probabil se va face scrum curand...ma vad ca o persoana plina de curaj si gata sa infrunte pe oricine pentru a incepe o noua viata, dar asta nu sunt eu...

"Hei, te-ai trezit...bun venit inapoi in lumea noastra...aici iti e locul...sa nu uiti asta"...Da, m-am trezit...blocurile sunt iar gri, fetzele triste si monotone si-au gasit iar locul pe trotuare, in masini, metrouri, tramvaie, incerc sa imi smulg un zambet, dar nu pot...ma simt captiva in aceasta cusca a societatii lipsite de culoare, nici macar soarele nu o mai incalzeste, totul e acoperit de nori si e gri...da, e toamna...inca nu au aparut frunzele uscate, singura culoare a acestui anotimp...acele nuante de rosu atat de calde ce iti lumineaza sufletul pentru putin timp...astept sa ma plimb prin acest amestec de culori ca o pensula in mana unui pictor ce asterne pe panza lui vopsele de uleiuri in tonuri pastelate...O banca in parc imi striga numele, ma cheama sa stau zgribulita pe ea cu o cafea in mana, o tigara aprinsa si o carte captivanta...

Da...acesta e anotimpul meu...momentul in care pot gandi cel mai bine, momentul in care realizez cine sunt...
E frig acum, ma duc sa imi pun hanoracul pe mine, astept sa termin tura si ma voi duce sa imi caut banca...Pana atunci mai lasa-mi cateva zile si am sa iti pot spune cine sunt cu adevarat...