Intotdeauna mi-a placut pozitionarea camerei mele...am priveliste la cel mai frumos lucru, un apus pe apa...
Desi il vad de atatia ani, inca nu ma satur, mereu ma poate surprinde cu ceva nou...nuantele lui calde ce se impletesc prin nori imi vor fi mereu dragi, iar intr-o buna zi, stiu ca imi vor lipsi enorm...
Azi a fost o mica furtuna...amestec de culoare pe panza unui pictor trist, confuz...numai un astfel de suflet ar putea amesteca asemenea palete de culori si sa rezulte o imagine atat de frumoasa...
Mi-am tras scaunul la geam, cu laptopul in brate si nu fac decat sa privesc cerul si sa scriu...as vrea sa vedeti si voi ce vad eu acum, sigur v-ar trece cateva ganduri melancolice, s-au cel putin v-ati dori sa aveti pe cineva drag langa...eu una stiu ca imi doresc asta...de mult timp, dar de prea putine ori am avut ocazia sa impart momentul acesta cu cineva...cum zicea o persoana pe care am intalnit-o la un moment dat in viata : "Un rasarit sau un apus merita sa il imparti doar cu cele mai speciale persoane, iar daca ele lipsesc din viata ta, atunci nu il imparti."
Aproape ca e intuneric acum, culorile din fata ochilor mei dispar spre a se arata altora...sper doar sa le poata privi cum le privesc eu...
ma simt de parca sufletul meu dispare odata cu aceste culori...asa ca mai bine inchei aici, cat inca mai sunt urme de culoare pe cer...va las totusi o poza de la un alt apus, sper sa va placa:)
