Traia cu-n ranjet fals in lumea lor fara culoare...acel zambet ce il afisezi din politete, sa nu creada cel de langa tine ca nu ii dai atentie sau ca deja te-ai plictisit teribil.Totul era atat de monoton pentru ea, trezit devreme, drumul pana la serviciu, orele de munca, ba chiar si suplimenter, lipsa de interes pentru povestile colegilor, drumul pana acasa, vazut un film si apoi somnul, atat cat se putea...Dar nu isi dorise asa ceva, ba chiar fugise toata viata de rutina.
Prima floare, prima pata de culoare din curtea firmei, se inaltase voios spre cerul mohorat, parca era un mic soare si dorea sa il lumineze...cat tupeu, cata vointa...degeaba...stropii nemilosi au inceput sa cada pe asfalt, pe pamantul ei, pe frunzele ei plapande...curand, au doborat-o, nu mai zambea la fel de frumos, statea culcata in noroi, iar picaturile de ploaie parca ii erau lacrimi..."pana si florile renunta, eu de ce nu as renunta?!" Fumul de tigara se pierdea printre picaturi, in timp ce ea privea dezamagita floarea...cei cativa pasi pana la pata de culoare ii strabatu apasat in ploaie si se apleca la ea, ii sterse parca lacrimile si o propti de gard...un zambet ii rasari in coltul buzelor cand vazu floarea iar puternica...isi dorea sa continue...
Avea si ea un sprijin, la fel cum pata de culoare avea acum zidul, ea il avea pe el...
