Sunt pierduta in mintea mea, in durerea si singuratatea ce ma inconjuara acum...ai fost ultimul pentru care am putut sa simt ceva, si mi te-am dorit langa mine din tot sufletul, dar inteleg ca nu ai vrut sa fie asa...ce mai conteaza?
Ma adaptez incet, in sinea mea, cred ca deja sunt bine, dar inca doare sa merg singura pe strada, prin aerul rece, fara tine in gand...fara voi toti de altfel...dar mi-e bine...cel putin la suprafata.
In sufletul meu ma intorc in fiecare noapte pe insula, in mijlocul domului si tip...tip din strafundul plamanilor in linistea nopti, urlu si ma zbat in ritm isteric, pumnii mi-s plini de sange lovindu-i de marmura rece...Tremur, iar in momentele de pauza nu aud decat tulburul apei, valurile ce se sparg de ponton...Sunt trista si doare, iar lacrimi nu mai am sa plang, de aceea tip, sa ma descarc, sa va pot uita...
M-arunc in lumea oarba plina de culoare, gata sa lupt pentru tot ce sunt, dar curand ajung sa cad in lumea lor, sa imi pierd lumina si sa ma amestec in intunericul lor...e groaznic, ma sperie, ma pierd, de ce sa fim fortati sa ne resemnam, de ce sa ma sting?! Trec zile, luni de intuneric si apare ceva, cineva care imi aprinde focul si ma coloreaza in mine, si iar sunt gata sa ma avant, sa lupt, sa cred, sa...sa iubesc...si desigur, iar imi vor sterge culorile, iar focul mi-l vor stinge...asa se intampla mereu, dar n-am sa renunt, n-am sa cedez in fata intunericului...am sa lupt de fiecare data cand am sa gasesc chiar si o farama de motivatie, pentru ca nu voi sti niciodata in spatele acelui punct de lumina ce se poate ascunde...prefer sa lupt si sa cad de fiecare data pana am sa ajung la...la tine...cred...oricine ai fi...
No comments:
Post a Comment